Dobrogea, pământul dintre ape

Mocanii, oieri din Mărginimea Sibiului și din Săcele, treceau Dunărea cu turmele încă din secolul XVIII, pe drumurile transhumanței, și mulți s-au așezat definitiv în stepa dobrogeană. După revenirea Dobrogei la România, în 1878, statul a împroprietărit aici mii de familii de țărani din toate provinciile. Ei au dat regiunii rețeaua de sate românești, iar numele unor localități - Săcele, de pildă - păstrează amintirea satelor de origine.

Aromânii, românii sud-dunăreni din Grecia, Albania și Macedonia, au fost colonizați în anii 1925-1938, mai întâi în Cadrilater, apoi în județele Constanța și Tulcea. Au adus cu ei o cultură pastorală veche, dialectul aromân și o etică a muncii proverbială. Comunitățile din Ovidiu, Mihail Kogălniceanu sau Palazu Mare își păstrează și azi graiul, horele și costumele, iar „armânii" sunt printre cei mai activi păstrători de tradiții din Dobrogea.

Turcii s-au așezat în Dobrogea odată cu integrarea regiunii în Imperiul Otoman, la sfârșitul secolului XIV, și au rămas după 1878 ca cetățeni loiali ai României. Comunitatea a dat regiunii geamiile de la Mangalia, Babadag și Constanța, băile publice, cafeneaua și o bucătărie întreagă: baclavaua, sarailia, cafeaua la nisip. Muftiatul Cultului Musulman din România își are sediul la Constanța, iar satele turcești din sudul județului își păstrează tradițiile de sărbători.

Primii tătari au ajuns în Dobrogea în secolul XIII, odată cu Hoarda de Aur, iar valul cel mare a venit după Războiul Crimeii (1853-1856), când zeci de mii de tătari crimeeni și-au părăsit peninsula ocupată de ruși. Orașul Medgidia s-a născut tocmai ca așezare pentru acești refugiați. Comunitatea își păstrează limba tătară crimeeană, sărbătorile (Kurultai, Nawrez) și bucatele: cheșchekul, șuberekul și cighirii se găsesc și azi în casele și restaurantele dobrogene.

Lipovenii sunt ruși de rit vechi (staroveri), care au refuzat reforma religioasă a patriarhului Nikon din 1654 și au fugit de persecuții până la marginile imperiului, așezându-se în Deltă și pe malurile lagunei Razim în secolul XVIII. Au devenit cei mai pricepuți pescari ai Dunării, iar satele lor - Jurilovca, Sarichioi, Mila 23, Periprava - se recunosc după bisericile cu turle albastre și după bărcile negre, smolite. De la ei vine și borșul de pește „ca-n Deltă", iar campionul canotor Ivan Patzaichin, născut la Mila 23, e cel mai cunoscut fiu al comunității.

Ucrainenii din Dobrogea, numiți local „haholi", sunt în bună parte urmașii cazacilor zaporojeni care s-au refugiat la gurile Dunării după desființarea Siciei Zaporojene de către Ecaterina a II-a, în 1775. Cazacii au întemeiat aici chiar o „Sicie dunăreană", cu centrul la Dunavățu de Jos. Comunitatea trăiește și azi în satele din nordul Deltei - Letea, Chilia Veche, Sfântu Gheorghe - și în jurul Tulcei, împărțind cu lipovenii meșteșugul pescuitului și dragostea pentru Deltă.

Grecii au o continuitate de 2.600 de ani în Dobrogea: coloniștii din Milet și Heracleea au întemeiat Histria, Tomis, Callatis și Argamum, primele orașe de pe teritoriul României. Al doilea val a venit în epoca modernă, când negustorii și armatorii greci au dominat comerțul cu grâne de la Dunărea de Jos: la Sulina și Constanța funcționau școli, biserici și consulate grecești. Comunitatea elenă din Constanța își păstrează și azi biserica Metamorphosis (1868) și asociațiile culturale.

Armenii au ajuns în Dobrogea pe drumurile marelui comerț oriental, încă din Evul Mediu: la Babadag exista o comunitate armeană prosperă în epoca otomană, iar în secolul XIX centrul s-a mutat la Constanța, unde biserica armeană „Sfânta Maria" funcționează și azi. Negustori de cereale, bijutieri și cafegii, armenii au fost printre motoarele vieții comerciale ale porturilor dobrogene, iar familiile vechi ale comunității fac parte din elita culturală a orașului.

Bulgarii s-au așezat în Dobrogea mai ales în secolul XIX, ca agricultori și grădinari vestiți: „grădinile bulgărești" aprovizionau cu legume toate târgurile regiunii. Comunități importante trăiau în jurul Babadagului, la Cataloi și în sudul Dobrogei. În 1940, prin tratatul de la Craiova, a avut loc un schimb de populație: majoritatea bulgarilor din Dobrogea românească au plecat în Cadrilater, iar românii de acolo au venit la nord. Toponimia și tehnicile de grădinărit le păstrează amintirea.

Germanii dobrogeni au venit în trei valuri, între 1841 și 1891, nu direct din Germania, ci din coloniile germane din Basarabia și sudul Rusiei. Au întemeiat sau au populat sate ca Malcoci, Atmagea, Ciucurova și Cogealac, recunoscute pentru casele ordonate, bisericile lor și agricultura model. În 1940, aproape întreaga comunitate - circa 15.000 de oameni - a fost strămutată în Germania prin programul „Heim ins Reich". Au rămas în urmă bisericile, cimitirele și amintirea unei gospodăriri exemplare.

Italienii au venit în Dobrogea la sfârșitul secolului XIX, mai ales din regiunea Friuli, chemați de carierele de granit din Munții Măcinului. S-au așezat în satul Greci, la poalele Țuțuiatului, unde comunitatea și-a ridicat biserică catolică și și-a păstrat până azi numele de familie, rețetele și sărbătorile. Piatra tăiată de pietrarii italieni din Măcin a ajuns în pavajele și clădirile marilor orașe ale României, inclusiv în Bucureștiul vechi.

Comunitatea evreiască a Dobrogei s-a format din două ramuri: sefarzii, veniți din spațiul otoman și vorbitori de ladino, prezenți încă din epoca stăpânirii turcești, și așkenazii, sosiți după 1878 din Moldova și Galiția, odată cu dezvoltarea porturilor. Negustori de cereale, bancheri, farmaciști și meseriași, evreii au fost un motor al vieții economice din Constanța, Tulcea și Babadag, unde funcționau sinagogi, școli și societăți de ajutor reciproc. Sinagoga mare din Constanța (1911) stă mărturie și azi. În a doua jumătate a secolului XX, cea mai mare parte a comunității a emigrat în Israel, dar contribuția ei la orașele dobrogene rămâne parte din identitatea regiunii.

Găgăuzii sunt un popor unic în Europa: vorbesc o limbă turcică, dar sunt creștini ortodocși. Originea lor e încă dezbătută de istorici - urmași ai triburilor oguze și cumane creștinate ori ai selgiucizilor așezați în Balcani în secolul XIII, chiar în jurul Babadagului, unde tradiția îl pomenește pe sultanul Izzeddin Kaykaus, de la care unii derivă numele „găgăuz". Din Dobrogea, multe familii au migrat în secolul XIX spre Bugeac, unde azi există regiunea autonomă Găgăuzia din Republica Moldova. Cei rămași s-au împletit cu comunitățile locale, iar satele din jurul Babadagului le păstrează urmele în nume, obiceiuri și rețete.

Romii trăiesc în Dobrogea de secole, așezați în târgurile și porturile regiunii ca fierari, căldărari, cărămidari, hamali și muzicanți. O particularitate a Dobrogei, aproape unică în România, este comunitatea romilor musulmani, numiți local „horahane", stabiliți aici în epoca otomană și integrați în viața comunităților turco-tătare din Medgidia, Babadag sau Constanța. Lăutarii romi au dus mai departe muzica târgurilor dobrogene, în care se amestecă ritmuri balcanice, orientale și românești, iar meșteșugurile lor au deservit satele regiunii generații la rând.

Megleno-românii sunt o ramură a românității sud-dunărene, originari din regiunea Meglen, aflată azi la granița dintre Grecia și Macedonia de Nord. Vorbesc megleno-româna, una dintre cele patru limbi istorice românești, alături de dacoromână, aromână și istroromână. În anii 1925-1926, sute de familii au fost colonizate în Dobrogea, iar după cedarea Cadrilaterului în 1940 s-au regrupat în comuna Cerna, județul Tulcea, devenită centrul mondial al acestei comunități. La Cerna se mai vorbește și azi megleno-româna, iar obiceiurile din Meglen - nunțile, colindele, bucatele - se transmit din generație în generație, într-una dintre cele mai fragile și prețioase moșteniri culturale ale României.

Cerchezii (circasienii) au ajuns în Dobrogea în anii 1860, când Imperiul Otoman a colonizat aici zeci de mii de refugiați musulmani din Caucazul cucerit de Imperiul Rus. S-au așezat în satele din nordul regiunii, mai ales în zona Babadag - Slava, unde au trăit alături de lipoveni și români. După războiul din 1877-1878 și trecerea Dobrogei la România, cea mai mare parte a comunității s-a retras odată cu administrația otomană, spre Anatolia și Orientul Apropiat. Au rămas în urmă toponimele - Slava Cercheză își poartă și azi numele - și o pagină scurtă, dar aparte, din istoria mozaicului dobrogean.