Dobrogea, pământul dintre ape

Mocanii, oieri din Mărginimea Sibiului și din Săcele, treceau Dunărea cu turmele încă din secolul XVIII, pe drumurile transhumanței, și mulți s-au așezat definitiv în stepa dobrogeană. După 1878, statul a împroprietărit aici mii de familii din toate provinciile. Ei au dat regiunii rețeaua de sate românești, iar numele unor localități — Săcele, de pildă — păstrează amintirea satelor de origine.

Aromânii (Armâni) sunt un popor romanic din Balcani — Grecia, Albania, Macedonia de Nord. În 1925–1938 multe familii s-au așezat în Dobrogea, după un prim popas în Cadrilater: Ovidiu, Palazu Mare, Mihail Kogălniceanu, Cogealac. Limba e aromâna, nu un dialect al românei. Graiul, horele și portul se țin în familii, nu ca spectacol pentru oaspeți.

Turcii s-au așezat în Dobrogea odată cu stăpânirea otomană, la sfârșitul secolului XIV, și au rămas după 1878. Geamiile din Mangalia, Babadag și Constanța, cafeneaua și sofra — baclavaua, sarailia, cafeaua la nisip — țin de ei. Muftiatul Cultului Musulman din România are sediul la Constanța. Sărbătorile se țin unde comunitatea le anunță.

Primii tătari au ajuns în Dobrogea în secolul XIII, odată cu Hoarda de Aur. Valul cel mare a venit după Războiul Crimeii (1853–1856), când zeci de mii de tătari crimeeni au părăsit peninsula. Medgidia s-a născut ca așezare pentru aceste familii. Comunitatea își păstrează limba tătară crimeeană (qırımtatarşa), sărbătorile (Kurultai, Nawrez) și bucatele: cheșchek (grâu fiert cu carne, masă de sărbătoare), șuberek (plăcintă tătară prăjită), cighiri (ficăței tătărești). Nu sunt tătari de pe Volga.

Lipovenii sunt o comunitate de rit vechi (staroveri). Au respins reforma patriarhului Nikon (1654) și s-au așezat în Deltă și pe Razim în secolul XVIII. Limba de acasă și de slujbă e rusa; identitatea e lipoveană, nu „rușii din Deltă”. Satele — Jurilovca, Sarichioi, Mila 23, Periprava — se recunosc după turlele albastre și bărcile smolite. De la ei vine borș (borș lipovenesc de pește)ul de pește; Ivan Patzaichin, născut la Mila 23, e fiul comunității.

Ucrainenii din Dobrogea sunt, în bună parte, urmașii cazacilor zaporojeni care s-au așezat la gurile Dunării după desființarea Siciei Zaporojene (1775). Au avut aici o „Sicie dunăreană”, cu centrul la Dunavățu de Jos. Trăiesc azi la Letea, Chilia Veche, Sfântu Gheorghe și în jurul Tulcei. Sunt o comunitate aparte, nu o ramură a lipovenilor și nu o poreclă de sat.

Grecii au o continuitate de 2.600 de ani în Dobrogea: coloniștii din Milet și Heracleea au întemeiat Histria, Tomis, Callatis și Argamum, primele orașe de pe teritoriul de azi al României. Al doilea val a venit în epoca modernă, când negustorii și armatorii greci au ținut comerțul cu grâne de la Dunărea de Jos: la Sulina și Constanța funcționau școli, biserici și consulate grecești. Comunitatea elenă din Constanța își păstrează biserica Metamorphosis (1868) și asociațiile culturale.

Armenii au ajuns în Dobrogea pe drumurile comerțului oriental, încă din Evul Mediu: la Babadag exista o comunitate armeană în epoca otomană, iar în secolul XIX centrul s-a mutat la Constanța, unde biserica armeană „Sfânta Maria” funcționează și azi. Negustori de cereale, bijutieri și cafegii, armenii au ținut o parte din viața comercială a porturilor. Familiile vechi rămân parte din memoria orașului.

Bulgarii s-au așezat în Dobrogea mai ales în secolul XIX, ca agricultori și grădinari: grădinile lor aprovizionau târgurile regiunii. Comunități importante trăiau în jurul Babadagului, la Cataloi și în sudul Dobrogei. În 1940, prin tratatul de la Craiova, a avut loc un schimb de populație: majoritatea bulgarilor din Dobrogea românească au plecat în Cadrilater, iar românii de acolo au venit la nord. Toponimia și tehnicile de grădinărit le păstrează amintirea.

Germanii dobrogeni au venit în trei valuri, între 1841 și 1891, nu direct din Germania, ci din coloniile germane din Basarabia și sudul Rusiei. Au întemeiat sau au populat sate ca Malcoci, Atmagea, Ciucurova și Cogealac: case, biserici, agricultură. În 1940, aproape întreaga comunitate — circa 15.000 de oameni — a fost strămutată în Germania prin programul „Heim ins Reich”. Au rămas bisericile, cimitirele și amintirea. Nu inventăm „tradiții germane” de ghid pentru oaspeți.

Italienii au venit în Dobrogea la sfârșitul secolului XIX, mai ales din Friuli, chemați de carierele de granit din Munții Măcinului. S-au așezat în satul Greci, la poalele Țuțuiatului, unde comunitatea și-a ridicat biserică catolică și și-a păstrat numele de familie, rețetele și sărbătorile. Piatra tăiată acolo a ajuns în pavaje și clădiri din România, inclusiv în Bucureștiul vechi. Fapte de carieră, nu folclor inventat.

Comunitatea evreiască a Dobrogei s-a format din două ramuri: sefarzii, veniți din spațiul otoman și vorbitori de ladino, prezenți încă din epoca stăpânirii turcești, și așkenazii, sosiți după 1878 din Moldova și Galiția, odată cu dezvoltarea porturilor. Negustori de cereale, bancheri, farmaciști și meseriași, evreii au ținut o parte din viața economică din Constanța, Tulcea și Babadag, unde funcționau sinagogi, școli și societăți de ajutor reciproc. Sinagoga mare din Constanța (1911) stă mărturie. În a doua jumătate a secolului XX, cea mai mare parte a comunității a emigrat în Israel; urmele ei rămân parte din orașe, nu un capitol închis.

Găgăuzii vorbesc o limbă turcică și sunt creștini ortodocși. Originea e încă dezbătută: urmași ai triburilor oguze și cumane creștinate, ori ai selgiucizilor așezați în Balcani în secolul XIII, în jurul Babadagului, unde tradiția îl pomenește pe sultanul Izzeddin Kaykaus. Din Dobrogea, multe familii au migrat în secolul XIX spre Bugeac, unde există azi Găgăuzia din Republica Moldova. Cei rămași s-au împletit cu vecinii; satele de lângă Babadag le păstrează urmele în nume, obiceiuri și rețete. Nu sunt o „curiozitate” de ghid.

Romii trăiesc în Dobrogea de secole. În târguri și porturi au fost fierari, căldărari, cărămidari, hamali și muzicanți — meserii, nu definiție. O parte a comunității e musulmană și se numește, în unele sate, Horahane; a trăit alături de turci și tătari la Medgidia, Babadag sau Constanța. Muzica târgurilor dobrogene le datorează mult. Sunt vecini, nu un „colorit” de ghid.

Megleno-românii sunt o ramură a românității sud-dunărene, originari din Meglen, azi la granița dintre Grecia și Macedonia de Nord. Vorbesc megleno-româna, una dintre cele patru limbi istorice românești, alături de dacoromână, aromână și istroromână. În 1925–1926 sute de familii au venit în Dobrogea; după 1940 s-au regrupat la Cerna, județul Tulcea. La Cerna se mai vorbește megleno-româna. Nunțile, colindele și bucatele din Meglen se țin în familii. Cerna e sat trăit, nu muzeu.

Cerchezii (Adyghe / circasieni) au ajuns în Dobrogea în anii 1860 ca refugiați musulmani din Caucazul cucerit de Imperiul Rus. Au fost așezați în nord, mai ales la Babadag–Slava, lângă lipoveni și români. După 1877–1878 cei mai mulți au plecat spre Anatolia. Au fost o comunitate de refugiați, nu o notă de subsol. A rămas toponimul Slava Cercheză.